Când un elev, indiferent în ce clasă este și la ce materie e ascultat, spune o tâmpenie, consecințele sunt, în cel mai rău caz, în afara hohotelor de râs, o notă mică și o mustrare a profesorului. Uneori nota asta mică poate să fie reparată, alteori îi strică media sau poate chiar îl lasă corijent. Gogorița aceea e uitată. Dacă tâmpenia apare într-o lucrare scrisă, are oarece șanse să ajungă în folclorul umoristic sub numele codificat de ”perlă”, care ne amuză pe toți, în ciuda evidenței că încă un elev a trecut prin ”școală” fără a se prinde de el învățăturile necesare, iar asta e de plâns, nu de râs.
Când însă un ministru în funcție afirmă senin o mare tâmpenie, fără vreo tresărire la oroarea debitată și fără a-și retrage imediat vorbele nesăbuite, cum procedăm? Îi dăm notă mică în catalogul propriei gândiri sau în discuțiile cu prietenii? Așteptăm să-și recunoască greșeala și, eventual, să-și ceară scuze? Îi așteptăm sau chiar îi cerem demisia? Inițiem o petiție pentru a forța demisia sau demiterea ministrului cu pricina?
Ieri, unul din miniștrii de bază ai Guvernului României a spus o mare tâmpenie. Nu o reproducem aici din mai multe motive. Dar dacă acel om mai ocupă astăzi o funcție guvernamentală, atunci toate intențiile bune ale unor oameni valoroși care au reușit să ocupe funcții cheie după dezastrul din guvernul precedent vor fi zadarnice. Demisia și scuzele publice sunt obligatorii, dar și garanția fermă că asemenea intelectuali eșuați nu vor mai accede la funcții prea mari pentru intelectul lor niciodată! Niciodată!
Păcat! Mare păcat! Guvernul Orban începuse bine!
